Lesne de înţeles, deci, motivul unei părţi din reacţiile critice apărute faţă de noua combinaţie de măsuri anunţate de Mario Draghi la 5 iunie. BCE a tăiat dobânda de referinţă de la 0,25% la 0,15%, a impus în premieră o dobândă negativă (-0,10%) la facilitatea de depozite pentru bănci, spre a le împinge să scoată banii în exces de la BCE şi să-i plaseze în economie, şi va începe în septembrie o serie de 4 operaţiuni ţintite de refinanţare pe 4 ani în valoare de 400 mld. euro, cu dobândă de 0,25%, care vor viza numai creditele pentru companii private nefinanciare.

Abordarea ţintită, diferită de operaţiunile de refinanţare necondiţionată a băncilor derulate în 2011 şi 2012, înseamnă că BCE urmează exemplul Băncii Angliei, care a lansat în 2012 un astfel de program, care însă includea şi creditele pentru locuinţe. Rezultatul: creditarea companiilor n-a avansat cu mult, în schimb preţurile pe piaţa imobiliară britanică au urcat până într-acolo încât, în noiembrie trecut, banca a exclus din program creditele pentru locuinţe, ca să evite o nouă bulă imobiliară.

Cealaltă parte a criticilor lui Draghi au evocat eficienţa discutabilă a unor măsuri care depind de cooperarea unor bănci încă nereformate şi care, în pregătirea noii uniuni bancare europene, sunt obligate să-şi amelioreze calitatea activelor, ceea ce înseamnă o exigenţă şi mai mare la acordarea creditelor către sectorul privat. Cele două categorii de critici nu se exclud neapărat: dacă BCE ar lansa un program QE pe scară largă, ca Fed, toate obiecţiile legate de starea sistemului bancar ar dispărea. Ceea ce nu spun adepţii acestei soluţii-minune e că într-un asemenea scenariu băncile ar proceda ca în SUA, adică ar folosi rapid banii cei noi pentru propria consolidare (cumpărarea altor bănci, creşterea preţului propriilor acţiuni la burse) şi nu pentru creditarea economiei.

În al doilea rând, banii noi de la BCE ar alimenta multiple categorii de investitori financiari, care ar proceda tot ca în SUA, adică ar crea bule speculative pe diverse active (mărfuri, acţiuni, imobiliare). În al treilea rând, odată ce pieţele se obişnuiesc să fie hrănite de la tiparniţa de bani, tind să ţină captivă la infinit banca centrală (tentativa Fed de a încheia propriul ei program QE în 2013 a fost împiedicată de ameninţările că pieţele se vor prăbuşi şi va începe o nouă criză), creând percepţia că economia nu mai poate funcţiona niciodată pe picioarele ei. Acestea sunt motivele economice pentru care BCE se fereşte să imite Fed.

Iar dincolo de ele este, fireşte, motivul politic, reprezentat de opoziţia Germaniei. Argumentul, prezentat de şeful Bundesbank încă din 2012, este că astfel BCE şi-ar încălca statutul, finanţând direct state ale zonei euro, ceea ce ar crea un avantaj nemeritat pentru statele necompetitive, care nu ar mai avea niciun stimulent să facă reforme structurale şi ar fi încurajate la nesăbuinţă bugetară, atâta vreme cât nu există o uniune politică şi fiscală reală care să le limiteze marja de acţiune. „Finanţarea de la banca centrală dă dependenţă exact ca un drog“, spunea atunci Jens Weidmann. Şi acum, şeful Bundesbank şi-a declarat ferm opoziţia faţă de orice alte inovaţii de politică monetară: „BCE a iniţiat un spectru foarte larg de măsuri. Acum trebuie să aşteptăm să le vedem efectul. Ar fi absurd să începem deja să vorbim despre un alt set de măsuri monetare“. Acelaşi e şi sensul unicei declaraţii a cancelarului german Angela Merkel după întâlnirea de miercurea trecută cu Mario Draghi: „Măsurile anunţate de BCE arată că nu am depăşit în totalitate criza financiară şi că, deci, este important ca ţările europene să insiste în continuare în privinţa reformelor“.

Insistenţa Germaniei este şi o replică indirectă dată celor care continuă să compare situaţia zonei euro cu cea a Japoniei, unde după 15 ani de deflaţie programul de QE agresiv iniţiat anul trecut de premierul Shinzo Abe, cu achiziţii de obligaţiuni în valoare de 75 mld. dolari lunar, şi-a atins scopul de a deprecia yenul, de a crea inflaţie (1,3% în martie, faţă de -0,5% în martie 2013) şi de a stimula economia.

Mai nou însă, guvernatorul băncii centrale, Haruhiko Kuroda, a început să critice guvernul pentru întârzierea reformelor (reducerea birocraţiei, dereglementarea pieţei muncii şi a energiei), avertizând că nicio măsură monetară nu poate da roade dacă nu e susţinută de politici care vizează direct economia.

Fiindcă nu inflaţia e un scop în sine, ci creşterea economică, al cărei potenţial pe termen mediu, estimat de Kuroda, rămâne sub 1%, din cauza declinului demografic şi a faptului că firmele japoneze îşi mută fabricile în alte ţări. În plus, deprecierea yenului cu aproape 21% faţă de dolar din martie 2013 până în martie 2014 a scumpit importurile şi a redus venitul real al familiilor cu peste 7%, ceea ce duce la un mix între inflaţie şi stagnare economică de care niciun fan al QE ca soluţie magică pentru Europa nu vrea să pomenească.