Asigurările pentru fraudele comise de angajaţi pot fi comparate, până la un punct, cu asigurările pentru calamităţi - nu au o frecvenţă ridicată, dar, atunci când apar, provoacă daune majore. Recuperarea daunelor reprezintă, la rândul său, un proces complicat şi extrem de minuţios, ce se poate întinde şi pe parcursul câtorva luni de zile. "Atunci când asigurătorul primeşte o reclamaţie, este numit un <loss adjuster>, adică un evaluator al cazului, care face evaluarea, întocmeşte un raport şi îl prezintă asigurătorului. În funcţie de concluziile raportului respectiv, se decide dacă este sau nu vorba despre o fraudă, apoi urmează plata despăgubirilor", spune şeful GrECo.

Şi specialiştii din acest domeniu trebuie să fie atenţi la fraude, întrucât cazurile când deţinătorul unei poliţe încearcă să fraudeze asigurătorul pentru a obţine o despăgubire nu sunt deloc rare. "De obicei, evaluatorii au ochiul format şi pot face diferenţa dintre o fraudă reală contra companiei sau o încercare a companiei de a frauda asigurătorul. În orice caz, situaţii când companiile încearcă să înşele firmele de asigurări apar o dată la câţiva ani", explică Simionescu. Evaluarea cazurilor de presupusă fraudă este lăsată în mâna unor specialişti care au lucrat anterior în poliţie sau în procuratură şi ştiu cum se face în primul rând munca de anchetă. Un agent de vânzări dintr-o companie de asigurări, spre exemplu, nu va putea face niciodată, simultan, şi evaluarea cazurilor de fraudă.

Interesant de menţionat este şi faptul că în ultimii cinci ani rata daunalităţii a crescut îngrijorător de mult, o creştere invers proporţională cu numărul companiilor ce aleg să încheie poliţe de acest tip. În principiu, explicaţia stă în faptul că sunt destui angajaţi care încearcă să dea un "tun" firmelor pentru care lucrează, acum că a apus perioada când salariile se majorau de la un an la altul sau avansarea ierarhică se făcea rapid prin arderea unor etape importante.

Din lipsă de răbdare sau pur şi simplu pentru că nu întrevăd un viitor uşor, respectivii aleg o metodă periculoasă de îmbogăţire, sperând că frauda nu va fi detectată, iar firul întâmplărilor nu-i va indica pe ei drept vinovaţi. "Nu vorbim însă despre nişte simpli hoţi. Fraudatorii sunt persoane inteligente, care cunosc bine businessul companiei, au acces la departamentele financiare, surprind hibele din procedurile de lucru şi ştiu cum să le folosească în avantajul lor", afirmă Eduard Simionescu. Adică sunt oameni care ocupă poziţii de management sau măcar specialişti şi cel mai adesea aleg să se asocieze cu alţi colegi, punând bazele unei alianţe care, cel puţin în primă fază, pare de neatins.

De obicei, de când este comisă frauda şi până când este descoperită şi, mai apoi, până când este identificat angajatul vinovat poate dura chiar şi doi ani. Atunci când angajaţii fură puţin câte puţin este greu de descoperit că s-a comis o fraudă, aşa încât ei rămân în companie fără a fi suspectaţi ani la rând.

Cel mai adesea, fraudele apar în sectorul financiar, acolo unde gestionarea banilor şi manevrarea lor reprezintă însuşi nucleul afacerii. "Dacă la începutul anilor 2000 erau doar una sau două instituţii financiare care aveau asigurare împotriva fraudelor, acum aproape toate au şi cred că vor începe să încheie poliţe şi companiile din sectorul comercial, pentru că deja au fost pagube de câteva sute de mii sau chiar milioane de euro, ceea ce, în mod evident, este îngrijorător", conchide Eduard Simionescu.