Mai nou, realitatea le-a arătat că instabilitatea şi lipsa de previzibilitate pot coexista cu o guvernare chiar foarte stabilă din punct de vedere parlamentar (cazul Ungariei sau al ţărilor occidentale rebele faţă de politicile de austeritate), astfel încât idealul pare să fi devenit acum fragmentarea moderată a puterii (exemplul campaniei electorale din România: să nu fie toată puterea concentrată la un partid).

Dincolo de schimbările de regim politic aduse de anii electorali, creditorii externi remarcă tocmai lipsa de coerenţă a proiectelor pe termen lung asumate de România şi care, în teorie, nici n-ar avea de ce să fie influenţate de ciclurile electorale. De aceea, obiectivele cantitative tind să conteze acum mai mult decât respectarea unei anumite ţinte de deficit, creştere economică sau inflaţie.

Aşa arată, de pildă, provocările anului 2015 în viziunea economiştilor Dumitru Dulgheru şi Eugen Şinca de la BCR: „atingerea unui consens politic asupra proiectelor majore pe termen lung, relansarea investiţiilor amânate, asigurarea unui cadru legislativ fiscal predictibil şi un comportament mai profesionist al administraţiei, capabil să stimuleze absorbţia fondurilor europene“.

În viziunea celei mai mari bănci de la noi, PIB real ar urma să se majoreze în 2015 cu 2,2%, consumul intern cu 1,3%, investiţiile cu 3,6%, deficitul bugetar ESA să fie de 2,5% din PIB, iar cursul mediu leu/euro să fie de 4,44 - cifre decente atât prin raportarea la performanţele României din anii anteriori, cât şi prin raportarea la previziunile mai rele privind economia altor ţări din UE.

Problema nu sunt însă cifrele, ci slăbiciunile cronice ale politicilor publice: „lipsa consensului politic asupra unor reforme esenţiale şi a unor proiecte pe termen lung care sunt critice pentru situarea României pe o traiectorie de creştere economică durabilă“ (în infrastructură, sănătate, educaţie - toate cu efect negativ asupra pieţei muncii, a salariilor şi a atractivităţii pentru investiţii), lipsa competenţei administrative şi a capacităţii de control pentru atragerea fondurilor europene (absorbţia pentru exerciţiul 2007-2013 se situează sub 40% din totalul fondurilor alocate, faţă de rate ale absorbţiei între 48,8% pentru Bulgaria şi 78,3% pentru Estonia), pentru relansarea investiţiilor bazate pe fondurile europene, pentru limitarea evaziunii fiscale (peste 16% din PIB) şi pentru restructurarea companiilor de stat, în special a celor nelistate la bursă (CE Oltenia, Poşta Română, Hidroelectrica).

De partea posibilelor avantaje, sau motoare ale dezvoltării economice, Radu Crăciun, economistul-şef al BCR, enumeră potenţialul investiţiilor în infrastructura rutieră şi portuară şi în dezvoltarea rurală (în exerciţiul financiar 2014-2020, România are la dispoziţie peste 9 mld. euro cu aceste destinaţii; Planul Naţional de Dezvoltare Rurală este axat pe stimularea dezvoltării fermelor mijlocii), precum şi performanţele bune în crearea de valoare adăugată în sectoare legate de export (de pildă, exporturile de produse alimentare procesate în locul celor de produse agricole) şi de sectorul IT&C, unde atât oferta, cât şi cererea de specialişti cu pregătire înaltă au perspective pozitive.

La acestea se vor adăuga planurile de independenţă energetică, cu potenţial de stimulare a investiţiilor publice şi private în sectorul energetic tradiţional (exploatările de gaze din Marea Neagră) şi din cel al energiei nucleare. De asemenea, accesul la finanţare ar urma să se îmbunătăţească: scăderea riscului de ţară şi a inflaţiei au dus la relaxarea politicii monetare a BNR şi la scăderea dobânzilor, creditarea în monedă locală deja şi-a revenit, graţie reducerii diferenţei dintre costul creditelor în lei şi al celor în valută, iar Consiliul Investitorilor Străini apreciază că o sursă nouă de reducere a costului creditării va fi în 2015 legiferarea posibilităţii băncilor de a emite obligaţiuni ipotecare.

Astfel de schiţe de viitor iau în calcul scenariul normal, cel în care guvernanţii sunt consideraţi capabili să coopereze şi să acţioneze raţional şi unde nu intervin evenimente negative excepţionale (crize politice grave sau şocuri externe). Previziunile disponibile până în prezent nu se mai referă însă deloc la astfel de evenimente, ceea ce e în sine un indiciu bun. Deşi în atmosfera postelectorală s-au amestecat zvonuri de alegeri anticipate, guverne de uniune naţională, mişcări de stradă care să dea jos puterea şi alte mărci de instabilitate politică, faptul că acestea nu sunt luate în serios ca potenţiale riscuri pentru economie în 2015 ne trimite la ideea de mai sus, aceea că nu asistăm doar la o schimbare de preşedinte, ci la una de model de guvernare, unde ceea ce numesc economiştii „zgomot politic“ ar urma să se estompeze, iar politicienii cei mai apreciaţi să devină tocmai cel mai puţin capabili să producă acest zgomot.