Bistrourile sunt pline la prânz şi cină, magazinele de mâncare la fel, boulangeriile au coadă la intrare. Treptele de la Madeleine gem de genunchi pe care se ia prânzul la caserolă. Neam gourmet şi gourmand. În parc miroase a mâncare, pe străzi a ceapă prăjită. Deşi arată aristocrat, Parisul miroase burghez.

La una din uşile galeriilor Lafayette în faţă stă aceeaşi femeie cu pisica, ca şi anul trecut. O bănuiesc româncă, are faţa unei ţărănci de treabă, care în loc să vândă roşii bibileşte un pisoi tărcat, cu faţa blândă şi rotundă. O întreb dacă e cumva din România în timp ce caut în portofel o monedă. Da, este, şi are impresia că mă cunoaşte căci mă întreabă: „Eşti din Bucureşti, nu?„.

Fotografiez pisoiul şi remarc noua hăinuţă în care e îmbrăcat. Parcă anul trecut avea o hăinuţă tricotată de mână, acum are un fâş negru curat. Ordine şi curăţenie e şi pe bucăţica lui de preş unde îşi are mâncarea şi apa. Ismail e numele motanului şi nu pot să nu mă întreb dacă nu o fi anchilozat stând cuminte pe postamentul lui; pisicile ar trebui să mişune unduitor. Dar poate e bătrân, leneş sau înţelept.

Mă îndrept spre atelierul lui Cristophe Michalak, câştigător al Coupe de Monde de la Patisserie în 2005. E marţi şi încă linişte peste tot. Sunt într-un cartier rezidenţial, iar strada înşiră bistrou lângă bistrou, câte o călcătorie ici-colo. Boulangeria de cartier e doldora cu prăjituri la fel ca orice altă cofetărie din centru: tarte citron, eclere, flan, tarte şi tartelette cu ciocolată, zmeură, mere, pere şi vişine. Toţi suspecţii obişnuiţi din cărţile de patiserie franceză sunt în vitrine: tarte tatin, religieuse, St. Honore, tarte normande, eclair, le fraisier etc.

La Michalak e încă închis; deschide de marţi până duminică şi doar de la ora 12:00, aşa că mă plimb prin brutăriile cartierului şi sfârşesc într-un parc cu copii albi şi bone negre, unde scriu aceste rânduri. Mă uit la ceas, dar minutele trec greu. E ultima zi la Paris şi trebuie să iau masa la Gaya Rive Gauche a lui Pierre Gagnaire, lăsat special la urmă, aşa cum îşi păstrează tata cea mai apetisantă bucăţică din farfurie pentru ultima înghiţitură.