În business recunoaşterea vine pe mai multe căi, iar cea mai recentă este un act adiţional la un contract făcut de un client care îi măreşte onorariul pentru că este mulţumit de serviciile oferite. „Ăsta este feedback. Timp de 20 de ani am învăţat să îmi ignor calitatea vieţii mele, am învăţat să îmi asum că sărăcia şi umilinţa sunt condiţii de bază de supravieţuire; cred că noi, românii, am învăţat asta, să mergem înainte strângând din dinţi, umilit, sărac şi fără nimic. Nu-i aşa! Este nevoie să ai o plată respectabilă pentru efortul pe care îl faci, este nevoie de un raport de forţe decent între cel care prestează şi cel care plăteşte.“ O altă companie lansează împreună cu Dan Vasile un produs nou, care foloseşte abilităţile sale de comunicare. „Am dezvoltat cot la cot cu ei, puteau să nu mă implice. Asta pentru că au o cultură organizaţională care valorizează extrem de mult individul ca potenţial factor de schimbare. Ideea este să nu înregimentezi individul în armata ta de producători de profit, ci de a construi organizaţia în jurul acestuia.“

Pentru multă lume asocierea dintre teatru şi business poate părea una frivolă, în defavoarea businessului. Pentru că teatrul, pentru ei, este despre prefăcătorie, spune Dan Vasile. „Eu vin şi spun că teatrul este despre autentic, despre «ce ar fi dacă ar fi?!», despre o formă de creare a unei realităţi în care eu cred“.

Aşa că Dan Vasile pune în scenă câte un Hamlet în mediul de business, la fiecare contract. Întrebările sunt acolo: „Oare o fi, oare n-o fi, oare ce ar fi bine să fie şi ce ar fi bine să nu fie, cum programăm să fie, putem programa sau lăsăm la voia întâmplării?“ Şi, interesant, admite că înainte de 2009 nu ar fi avut loc pe piaţă. „Este vorba de şocul pe care l-au avut oamenii în criză, faptul că nu mai merge socoteala de acum cu cea de peste cinci ani. Eu personal făceam traininguri fără niciun fel de responsabilizare, iar acum am clienţi cu care lucrez pe procent din vânzări în funcţie de cât de bine îi motivez şi îmbunătăţesc competenţele vânzătorilor şi aceştia ating anumite niveluri. Nu discutăm despre sensibilităţi, ci despre rezultate. Acum oamenii sunt mult mai atenţi cu banii, ceea ce înseamnă o foarte bună selecţie la nivel de impostură. Mediul de afaceri s-a responzabilizat foarte mult, oamenii au fost scuturaţi, şi-au asumat şi zona de vulnerabilitate. Tot traseul, ţintele de vânzări şi nevoile pieţei sunt într-o continuă schimbare, mediul online a intrat puternic, iar cine nu a făcut mişcările la timp acum luptă din greu să intre. Cuvintele cheie sunt versatilitate, mobilitate, maleabilitate, adică exact caracteristicile actorului profesionist, în stare să îşi joace rolul, dar să fie atent şi la rumoarea din sală, să îşi dea seama dacă a avut impact sau nu. Cei care admit că lucrurile s-au schimbat într-un mod complex fac lucruri complexe. Şi îşi asumă cheltuieli de mai multe naturi. Cei care încă rămân ancoraţi într-un mod mai abrupt de conducere a afacerilor - aşa am zis, aşa faceţi - vor ajunge să aibă, la un moment dat, şi alte costuri, pe care nu şi le doresc.“

Care sunt cele mai comune lucruri pe care le are de învăţat un CEO la noi, în acest moment? „Să admită că oamenii nu sunt un bun, ci fiinţe vii, extrem de complexe. Că ar trebui să stea cu oamenii lui cât mai des, să respire alături de ei şi să facă parcursul de fiecare zi alături de ei. I-am recomandat unui CEO să folosească mijloacele de transport în comun şi a înnebunit când a auzit. Dar aşa simţi pulsul realităţii pe care o trăieşte un ins oarecare. Dar am ajuns şi în birouri unde am simţit impulsul de a spune: «Respect, eu nu prea am ce face aici, voi faceţi ce simt că e bine de făcut». Uneori un CEO trebuie să dea voie oamenilor să se joace, în sensul că să-i lase să îşi asume riscuri.“

Dar care sunt cele mai comune lucruri pe care ar trebui să le înveţe un om de vânzări? „Trebuie să înveţe să folosească ceea ce în teatru se numeşte oglindire. Valorizezi foarte mult individul din faţa ta, în sensul în care eşti prezent la întâlnire doar pentru el. Eşti curios, îl asculţi cu atenţie, vrei să-i afli cu adevărat nevoile. Vânzarea să nu fie despre tine, ci despre ce nevoie a lui ai putea tu să satisfaci.“ Vânzarea „de cumetrie“, intens practicată la noi, ţine de încrederea în sine a vânzătorului, este calea uşoară, dar care se întoarce împotriva vânzătorului, ca un bumerang. „Marea problemă sunt tehnica şi instrumentarul în materie de cuvinte, cuvântul este un instrument foarte puternic. Noi lucrăm foarte mult la nuanţe, ce cuvinte folosesc, pe ce cuvinte construiesc, ce cuvinte valorizează sau deschid şi ce cuvinte închid, blochează. Trebuie să aduci clientul în postura să spună: «Vânzarea asta este despre mine, nu despre planul lui de vânzări».

I se pare remarcabilă diferenţa dintre companiile care îşi asumă cu adevărat cine sunt şi încep să lucreze chiar şi pe zona de risc, nu numai în cea de confort, şi cele care rămân numai în zona de confort. „Am avut ocazia să mă întâlnesc cu ambele, şi vezi că totul porneşte din zona executive, unde se iau deciziile. În companiile în care lumea nu riscă foarte tare oamenii nu reacţionează la propunerile pe care le fac, să spună ce gândesc, să scoată furia la suprafaţă. Dacă îmi dau timp pentru asta, funcţionează; sigur, unii se vor retrage, alţii vor fi conştienţi că au nevoie de mai mulţi bani şi vor reacţiona mai prudent.“ Dar îmi dă exemplul unei cliente care recent a avut „şansa să se desprindă de companie. Niciodată nu dau sfaturi, ca şi coach. Nu eşti guru, nu-i spui omului ce să facă cu viaţa lui. Prin tehnici de dialog îl faci pe om să fie mai conştient de propriile resurse. Să-l faci să se întrebe «mai contează?», «Cât de mult merită?». Iar clienta mea avea semnale clare că nu mai e de acolo, pentru că avea tot backgroundul şi îşi negocioase o ieşire grandioasă, financiar vorbind. Ultima dată când a venit la mine, era toată o lumină şi-mi spune: «Măi, văd oameni în jur!». Este viaţă în jur dacă tu îi dai voie să existe“.

Face parte dinr-o comunitate a celor mai eleganţi bărbaţi din Bucureşti; contează lookul? „Contează, în măsura în care are o corelaţie cu mobilarea interioară. Look-ul în sine poate fi o lipeală epidermică superficială, sau poate să vină dintr-o nevoie. Am o pasiune pentru culoare, pentru haine. Vine din teatru. Am admis recent această pasiune, pe care o aveam dar o consideram o sumă de frivolitate gratuită. De fapt este o formă de a fi viu şi a te exprima. Mişcarea Malagamba este reiterarea parcursului interbelic al celebrului cântăreţ de jazz, în ideea unei întoarceri a bărbatului către o imagine normală, care poate fi altfel decât gri pe stradă. Este un soi de club, ne întâlnim o dată sau de două ori pe an.“

Un prieten observa, cu umor, că acum lucrează cu oamenii ca să nu mai joace teatru. „Întâlnesc oameni cărora le spun: «Dă-ţi voie să fii spectaculos, sunt multe resuse neexploatate, care te ţin în loc şi care sunt sursa nemulţumirii tale». Impactul pe care îl am acum pe individ este mult mai complex decât aplauzele de la finalul spectacolului. Îl văd pe vieţile oamenilor, pe schimbările lor de atitudine, în schimbările lor de profil, de stil sau profesionale.“

Spune că marge mai departe şi vede o şcoală personală, pentru care vrea să îşi formeze o echipă de oameni care vor fi trimişi la aceleaşi certificări. Vrea să mai scrie o carte despre ce a trăit până acum, dar şi o carte pentru copii, şi ar vrea la un moment dat, peste 10 - 15 ani, să aibă o pensiune de dezvoltare personală, „unde oamenii să cumpere nu numai micul dejun, ci şi o şedinţă de reconectare cu sine. Şi unde mi-ar plăcea să mă retrag şi eu“.