În opinia sa, norocul multora dintre managerii din generaţia sa este că au avut cei şapte ani de acasă, care i-au propulsat. „Eu cred că evoluţia mea de acolo a plecat şi de la expunerea la toate mediile – de la cenaclu şi fotbalul de pe maidan, sau experienţa de a lucra într-un bar.“ Spune că managementul înseamnă multă relaţionare cu organizaţia, determinare, să ştii să vezi partea bună din oameni, să ştii să aduci competenţe noi şi atitudini corecte şi să ştii să renunţi la cei fără competenţe şi atitudini corecte. „Asta e viaţa, nu putem s-o disociem în niciun fel.“

Dinu este inginer mecanic, absolvent al Facultăţii de Maşini şi Utilaje, un domeniu pentru care spune că nu avea vreo înclinaţie specială; „uite însă că acum am ajuns să lucrez în industria auto“. A terminat în 1991 facultatea şi primele experienţe ca angajat au fost în cadrul unei entităţi de stat, unde „a avut un şoc de proporţii“, îşi aminteşte el; în 12 luni a primit de patru ori preaviz şi se ducea la personal unde i se spunea că au început restructurările, că este ultimul venit şi trebuie să renunţe la el, iar după două zile îl anunţau că au plecat alţi doi ingineri şi trebuie să rămână. Într-un final a cedat şi a făcut un pas înapoi, când „m-am lăsat de inginerie şi m-am dus tehnician pe şantier la Sofitel, dar am intrat într-o firmă străină şi revelaţia a fost enormă“. Era un cu totul alt sistem, mult mai organizat, şi şi-a dat seama că lucrurile trebuie făcute altfel decât în unităţile de stat. „Dar nu am anticipat nicio secundă ceea ce avea să urmeze în cariera mea. Nici măcar nu mi-am propus.“ Spune că prima oară când şi-a propus un ţel în carieră a fost când a ratat o promovare prin '95, când lucra la Pepsi, „iar frustrarea a fost atât de mare încât pur şi simplu am vrut să-mi caut un alt loc“. A schimbat mai multe locuri de muncă şi, de aceea, spune că nu se uită în CV-uri la perioada 23-30 de ani, „când ai dreptul la oricât de multe căutări; dar la un moment dat trebuie să ajungi la o concluzie“, spune Dinu, care a ajuns în funcţia de CEO la 34 de ani, la A&D Pharma. „N-a fost simplu; într-o viaţă managerială ulterioară nu mi-aş mai dori să fiu CEO la 34 de ani. Doar că atunci antreprenorii cu care plecasem la drum erau mai mici ca mine şi cred că era o singură excepţie.“ Spune despre acel prim an că a fost groaznic: „Organizaţia în întregul ei s-a întors către mine, care eram ca un nou-născut“. Avea experienţa din departamentul de vânzări în care lucrase, iar acolo lucrurile erau destul de uşor cuantificabile, dar „au început să vină spre mine situaţii din partea departartamentului de resurse umane, unde datele despre traficul de personal şi retenţia personalului nu mai sunt la fel de palpabile ca unităţile vândute într-o lună“. Erau alte subiecte, mai greu cuantificabile, alt profil de angajat: vânzătorul este mult mai direct, pentru că lucrează sub presiunea targetului şi performanţa este uşor măsurabilă. Dinu spune că în primul an în care a fost CEO a şovăit în luarea deciziilor, pentru că îi lua mult timp să înţeleagă esenţa problemelor. „Acum mă uit înapoi şi îmi dau seama că lucrurile erau foarte simple.“ În timp însă a câştigat abilitatea de a înţelege repede substanţa, iar deciziile rapide în management sunt esenţiale pentru a nu pierde timp cu analize în situaţii în care soluţiile sunt evidente.

Spune că unul dintre sentimentele cele mai plăcute a fost listarea A&D Farma în 2006 la bursa de la Londra. În ziua listării a deschis bursa; „să tragi un pumn în butonul acela e o senzaţie“, mai cu seamă că procesul de pregătire a listării a fost şi l-a simţit ca pe o corvoadă. Îşi aminteşte, de pildă, că într-o singură zi a fost dimineaţa la Viena, la prânz la Frankfurt şi seara la Stockholm, şi vreme de două săptămâni a avut 80 de prezentări. Tot de A&D Pharma se leagă şi amintirea celei mai mari greşeli din carieră. „Copil fiind în management, am desfiinţat o divizie (e adevărat că am reînfiinţat-o mai târziu), care avea să devină Mediplus, cel mai mare distribuitor de medicamente. M-am speriat după primele luni de rezultate, aşteptările celor care îmi dăduseră acea sarcină erau foarte mari.“

Dragoş Dinu se vede în acelaşi loc şi peste zece ani. Îşi începe ziua la 5.30 şi ajunge la serviciu între 8.30 şi 9.00, niciodată mai târziu. Interviul are loc într-o vineri dimineaţă, iar la 9.30 proaspătul CEO vorbeşte la telefon pe terasa biroului de la ultimul etaj al clădirii. După discuţie pleacă spre una dintre celelalte şase întâlniri ale zilei. Nu pleacă acasă mai devreme de 7 seara, iar uneori stă până la 9. „Nu ai cum să stai mai puţin de 10-11 ore şi şansa mea este că nu fac pauză de prânz şi câştig cel puţin o oră.“ De când a preluat mandatul de CEO al Ţiriac Holdings a fost deja la Bacău, Costanţa, Piteşti şi urmează Braşov, Cluj şi Timişoara. „Cred că cel mai bun program de induction este să fii acolo şi să-i asculţi pe oameni ce probleme au, de ce se lovesc, ce aşteptări au.“

Sportul este nelipsit din programul săptămânal, „marţi seara sigur tenis, sâmbătă bicicletă, iar duminica fotbal cu băieţii din cartier“. Nu lipseşte nici literatura, şi povesteşte că zilele de vacanţă se măsoară după cărţile pe care le citeşte. N-a avut niciodată răbdare să citească cărţile de businesss de la un capăt la altul; „le-am răsfoit; iar în tinereţe îmi plăcea foarte tare să citesc din cărţile de business doar exemplele şi să încerc să trag concluziile“.