A preferat să renunţe la mediul de acasă, în care notorietatea familiei i-ar fi fost folositoare în carieră – de altfel, în perioada muncii în cadrul companiei a avut în paralel proiecte pentru diverse rude – şi a ales România, unde a început să lucreze la proiectele de amenajare ale dezvoltărilor imobiliare realizate de omul de afaceri, atât în zona rezidenţială, cât şi hoteluri. După câteva luni, nu s-a mai înţeles cu el, din pricina unor compromisuri pe care ar fi trebuit să le facă pentru a reduce costurile, astfel că lua în calcul întoarcerea în Liban. Un chirurg estetician, care văzuse proiectul cazinoului, i-a lansat însă o nouă ofertă de business, chiar în ziua nunţii lui. În contextul boomului din piaţă de la vremea respectivă, medicul l-a cooptat într-un parteneriat pentru deschiderea unei firme de amenajări interioare. Înţelegerea presupunea ca medicul să îi ofere spaţiul în care să îşi desfăşoare activitatea, în centrul Capitalei, dotările necesare şi proiecte, prin intermediul persoanelor pe care le cunoştea. „Era singura soluţie; puteam să am bani, fără conexiuni, fără să am banii necesari.“ Câştigurile erau împărţite în mod egal între cei doi parteneri. Primul proiect a fost amenajarea unei pensiuni din Braşov; apoi, a fost abordat de Mohammad Murad, proprietarul Springtime, pentru reamenajarea spaţiilor lanţului de restaurante fast food. Nu s-a ocupat doar de restaurante, ci şi de reamenajarea locuinţei lui Murad şi a fiului său. „Se zice că după cinci ani cine are bani schimbă nişte lucruri, oricât de frumoasă ar fi casa, se plictiseşte“. Apoi proiectele s-au înmulţit, majoritatea aduse de el, astfel că, după mai puţin de un an a decis să renunţe la parteneriat şi să îşi desfăşoare activitatea pe cont propriu. Spune că partenerul său l-a înţeles – „Mi-a spus că aşa ar fi procedat şi el“; totuşi a fost nevoit să găsească un nou spaţiu în care să îşi desfăşoare activitatea. S-a mutat într-un birou alăturat, şi a angajat primul om; ulterior s-a mutat într-un alt spaţiu şi a ajuns la patru angajaţi.

Lucrează acum la 12 proiecte în paralel, dintre care un proiect în Germania şi altul în Sicilia; iar de puţin timp discută şi cu potenţiali clienţi din New York, care l-au contactat după ce au văzut unul dintre proiectele sale – clinica stomatologică Dent Estet Kids – pentru a dezvolta o recepţie pentru un spaţiu de joacă. „Aici trebuie să lucrezi la 10 proiecte în paralel ca să faci bani; în statele vestice aş putea să lucrez pentru trei proiecte ca să câştig la fel. Aici vrei mai mult fiindcă altfel nu poţi să creşti, pe de altă parte, stresul este pe măsură, când fiecare dintre clienţi te contactează constant“, descrie Katrib modul de lucru actual. Spune că arhitecţii din America, de pildă, sunt contractaţi cu preţuri de 2.000-3.000 de euro pe oră. „Dacă aplic preţurile din SUA în România, sunt convins că dau faliment în trei luni“, spune arhitectul, care îşi taxează clienţii – mai cu seama oameni de afaceri şi politicieni – în funcţie de proiect.

Cum a evoluat apetenţa clienţilor din România pentru proiectele de amenajare interioară? „Suntem pe drumul cel bun, dar am început târziu şi durează mai mult să ajungem undeva. Unii clienţi nu ştiu să se exprime“. El oferă ca exemplu discuţia cu un client care susţinea că vrea o casă decorată în tonuri închise, deşi felul în care era îmbrăcat spunea altceva. A mers împotriva a ce i-au comunicat şi a făcut un proiect în care predominau albul şi culorile vii, de care au fost încântaţi. Arhitectul face o paralelă şi cu facultatea de arhitectură de aici, prin prisma interacţiunii cu absolvenţi români. „Facultatea era foarte bună şi am învăţat foarte multe, în contradictoriu cu ce se întâmplă în facultatea de aici – de ani de zile fac interviuri şi mi se pare că  de multe ori eu nu aş fi trecut anul III de facultate cu diploma de şase ani pe care au avut-o unii dintre ei aici. Am avut colegi români care au terminat facultatea de arhitectură la Iaşi, înţeleg că n-au avut posibilităţi, dar sunt oameni tineri, toată lumea are internet, pot să cumpere o revistă străină se specialitate. La ei acasă nu era o carte de arhitectură, iar eu am cărat cu mine şi am adus din Liban toate volumele pe care le aveam şi pe care le-am luat în vremea studenţiei.“ Spune că rezultatul muncii tinerilor arhitecţi români este cel mai adesea o multitudine de proiecte depăşite, cu amprentă comunistă.

Căutările artistului-arhitect nu s-au oprit însă: Katrib nu a renunţat nici la pictură, organizează vernisaje în Bucureşti şi îşi vinde tablourile, atât clienţilor pentru proiectele de amenajări interioare, cât şi celor atraşi de picturile sale suprarealiste. Inspirat de această pasiune, anul acesta s-a lansat într-un nou pariu: un brand de eşarfe pe care sunt imprimate propriile tablouri. Are o asociată în acest proiect şi a început cu o colecţie de 12 eşarfe şi şase modele de batiste de buzunar; recent a lansat o a doua colecţie, de eşarfe din caşmir pentru femei. Acestea sunt vândute prin intermediul galeriilor care vând produse ale designerilor români; are în vedere extinderea în străinătate. Nu este însă hotărât dacă următorul pas din cariera sa va fi în România sau în alte destinaţii mai „calde“ pentru meseria sa, atât la propriu, cât şi la figurat.